Muntele – imbratisarea dintre cer si pamant

De mica m-a atras muntele. Priveam spre crestele marete si stiam ca o sa ajung acolo candva. Mi-erau dragi deopotriva si stancile golase si pajistile alpine, padurile si izvoarele. Fara sa fac vreun scop din asta, experientele mele m-au purtat catre acolo, catre carari de munte, catre piscuri si catre linistea naturii. Am continuat din inertie sa fac asta, dar nu dintr-o inertie moarta, ci una vie care te alimenteaza cu energie, cu suflul vietii, care iti alimenteaza flacara interiora si iti da aripi sa zbori.
Acum stiu ca e scris in structurile mele sa urc toata viata pe munte,sa unesc muntii si energia lor frumoasa, sa-i descopar in adancuri, in pesteri, in trasee nemarcate, in ascunzisuri si sa le impartasesc altora cunoasterea lor.

Pentru mine muntii sunt sacri. Imi ofera o traire pe care nu o intalnesc nicaieri. Muntele ma face sa ma simt mai aproape de Dumnezeu, de divinul din mine si de Univers. Acolo, parca ruga mea nu zboara aievea, se infiripa si prinde viata. Iar vantul e cel care ma curata. Imi place vantul, ma face sa simt, sa-mi simt tot corpul, ma trezeste parca. Ploaia e acolo de fiecare data pura, ca o binecuvantare, iar zapada e gingasia intruchipata.
Muntele e acolo unde cerul se intrepatrunde cu pamantul, unde energiile se impletesc. E imbratisarea dintre lumi si punctul de intalnire dintre luna si soare. E acolo si e in sufletul meu. Nu o sa-l pierd niciodata si nici bucuria pe care mi-o ofera. Si stii de ce? Pentru ca am renuntat sa mai incerc sa-l domin si sa-l cuceresc, am renuntat la asteptari si de atunci ma primeste mereu cu bratele deschise.

Mi-a oferit cele mai frumoase experiente, cele mai intense trairi, cele mai faine prietenii. E simbolul meu de armonie, cunoastere si iubire la un loc. Nu stiu daca trezeste acelasi sentiment pentru tine, insa sunt sigura ca si tu ai locul tau de reverie, locul in care esti tu, fara masti, fara griji, doar tu cu tine. Daca nu-l ai inca, gaseste-ti-l, o sa te umple de bucurie