Povestea Visinului

A fost odată ca niciodată un băiat. El se simțea foarte supărat pentru că școala se încheia și urma să se despartă de colegii lui pentru o perioadă de timp. Tocmai în acea zi se nimeri să și plouă. Părea că norii se porniseră să plângă alături de sufletul său.

În ziua aceea, cum stătea el trist la fereastră, văzu oameni care veneau dinspre piață. Fiecare duceau câte o plantă în brațe, iar chipurile lor erau pline de fericire. Imaginează-ţi: afară ploua şi era frig, dar ei erau mulţumiți şi veseli! Cărau după ei acei copăcei micuţi cu rădăcinile înfăşurate în cârpe şi erau bucuroşi, în timp ce băiatul era trist.

Băiatul se hotărî să meargă pe drumul oamenilor. În drumul lui prin târgul de plante a fost oprit de un pomicultor care îi oferi trei puieți de vișin. Bucuros de darul primit, băiatul se porni spre casă. Înainte de a ajunge acasă un om îi atrase atenția că unul din cei trei vişinei nu va supravieţui. Avea rădăcinile tăiate parcă din scurt şi după părerea lui, era mai bine să-l arunce… Însă băiatul îl păstră.

În scurt timp băiatul plantă cei trei vișinei. Vişinelului cu rădăcinile tăiate scurt băiatul i-a pus mai mult pământ fertilizat decât celorlalţi şi multe alte îngrăşăminte… astfel că vișinelul a supraviețuit.

Primăvara, când au început să dea mugurii la copaci, au început să-i înmugurească şi lui vârfurile rămurelelor. S-au ivit micuţele frunzuliţe.

Zi de zi băiatul își îndrepta atenția către micuțul său vișin. Adesea îi mângâia crenguțele, se înveselea privindu-i frunzulițele și îl uda. Odată i-a înfipt un bețișor alături și l-a legat cu sfoară să nu-l frângă vântul.

Toată atenția și îngrijirea oferite de băiat au trezit în vișinel dorința de a face ceea ce pot face doar multe plante la un loc. Plantele, atunci când sunt în număr mare, pot forma pentru om un însemnat Spaţiu al Adevăratei Iubiri.

Vișinul se străduia să ofere aceasta. Odată cu ivirea primelor raze de soare, frunzuliţele sale se străduiau să capteze reflexele de pe cerul strălucitor. Şi, la apusul soarelui, vişinul încerca să folosească lumina stelelor strălucitoare. Şi, puţin câte puţin, îi reuşi.

Rădăcinile lui, absorbind îngrăşămintele hrănitoare, reuşiră să-şi tragă din Pământ cele trebuincioase. Iar prin crenguţele lui se scurgeau sucurile Pământului mai repede decât de obicei.

Odată, când băiatul veni la el, a observat pe firavele crenguţe minuscule floricele. S-a bucurat mult şi i s-a întors buna dispoziţie. Băiatul, foarte tandru, i-a mângâiat crenguţele şi a spus: „Frumosul meu copăcel, uite că ai şi înflorit!”. Acest ciudat, dar tandru tratament din partea băiatului trezi în vișinel dorinţa de a face mai mult. De unul singur!

După o perioadă mai lungă de timp, băiatul se întoarse la micuțul său copăcel. În acel moment mânca niște vișine cumpărate din piață. Privind cu atenție la vișinel, zări pe crenguţele-i firave trei vișine mici purpurii. După ce mâncă vișinile cumpărate, luă o vișină din copăcel. Vișina era puţin mai acră decât cele cumpărate, ceea ce l-a făcut ca pe celelalte două rămase să nu le mai atingă.

Dacă ar fi știut câte substanţe necesare lui erau conţinute în acele micuţe vișine, câtă energie şi câtă dragoste. Din adâncurile Pământului şi din infinitul Universului a adunat vişinelul tot ce era de trebuinţă şi le-a pus în ale sale trei vişine. El şi-a uscat până şi o crenguţă, numai să poată rodi.

Apoi băiatul a mângâiat crengile copăcelului și chiar i-a sărutat o frunzuliță.

Ce altceva ar mai fi putut să facă vișinelul, din moment ce băiatul nu a vrut să primească fructele, cu atâta dragoste de el rodite? Ce putea să mai facă?

Trepida micuţul copăcel de la sărutul omului… iar spre infinitul luminos al Universului se avântară sentimentele şi gândurile sale. Sentimente şi gânduri caracteristice doar omului… de data asta zămislite de un vişin… Gânduri de a-i întoarce omului ceea ce a primit de la el. Sărutul său să-i dăruiască şi cu dragoste să-l încălzească. Contrar tuturor legilor Universului, sentimentele se împrăştiară în spaţiu, dar acolo nu-şi găsiră îndeplinire. Această neputință ar fi dus la uscarea copăcelului. Forţele luminoase îi întoarseră vişinului gândurile sale, pentru ca acesta să le înăbuşe înăuntrul lui şi să trăiască. Dar el nu le primi! Arzătoarea dorinţă a micuţului copăcel rămase neclintită, neobişnuit de pură şi fremătoare. Forţele luminoase nu ştiau ce să facă. Preaînaltul Creator nu modifică orânduirea legilor armoniei, dar nici vişinul nu se uscă deoarece gândurile sale şi aspiraţiile, sentimentele sale erau neobişnuit de pure, iar după legile Universului, iubirea curată nimic nu o poate înăbuși.

Aceste sentimente roditoare călăuziră ramurile vișinului mai sus, spre înaltul cerului. Cu fiecare an el creștea tot mai viguros și mai bogat în fructe. Cu fiecare an băiatul începu să realizeze starea de bine pe care o simțea în preajma copacului. Totodată, această stare de pace se putea prelungi mult timp și după vederea copacului. Uneori băiatul putea readuce armonia în sufletul său printr-un simplu gând îndreptat spre mărețul copac.

Cu timpul, băiatul învăță ca și el să ofere celor din jurul său ceea ce observase la copac. Să creeze Spații ale Adevăratei Iubiri.

Adaptare de Cristian Cochină după capitolul ”Vișinul” din ”Cedrii sunatori ai Rusiei” (vol.2) de Vladimir Megre